"METAMORFOZĂ" de SONIA ELVIREANU (2015)
editura Ars Longa, colecţia Alpha
172 pag.
ISBN 978-973-148-211-8
Viaţa are un mod aparte de a prinde în jocul ei iţele spaţiului şi timpului. Pentru mai bine de două decenii, Sonia Elvireanu a rămas profesoara mea de română din liceu, cea pe care o admirasem şi o pomeneam mereu cu respect pentru faptul că-mi acceptase derapajele specifice vârstei, intrase în universul lecturilor mele SF şi, mai mult, mă încurajase continuu să scriu, de când aflase că aceasta era una dintre pasiunile mele. Singurul tărâm pe care n-am găsit repere comune a fost cel al poeziei – Sonia Elvireanu însăşi fiind poetă, cu volume publicate, în timp ce, pentru mine, această formă de artă rămâne din multe puncte de vedere opacă.
Nu m-am gândit niciodată că va veni ziua în care poeta îi va face loc prozatoarei, de sub pana căreia va ieşi romanul Metamorfoză. Nici că acesta va ajunge în mâinile mele înspre lectură şi, cu atât mai puţin, că autoarea va fi interesată de părerea mea despre el. Identitatea mea s-a pierdut. Cine eram eu? Elevul privind în sus la profesor, ascultându-i învăţăturile? Cititorul delectându-se cu o carte a unui autor pe care-l cunoaşte? Un autor privind cu ochi critic creaţia unui... confrate?
În mod surprinzător, postura mea şi-a găsit ecou în paginile cărţii. Aşa cum nu mai ştiam cine eram eu în raport cu Sonia Elvireanu, tot astfel personajele nu-şi găseau locul unele în raport cu celelalte.
Totul porneşte de la pictura unei femei, o creaţie izvorâtă din iubire, care reprezintă, de fapt, liantul unor lumi separate prin distanţe spaţiale şi temporale. Firul călăuzitor ascuns de autoare în spatele lui îl constituie căutarea continuă a ceea ce cred că este idealul lor din punct de vedere sufletesc. Imediat ce li se pare că l-au găsit într-o persoană, viaţa le oferă o probă menită să-i determine să se îndoiască. Oare nu e, de fapt, un altul – o apariţie pasageră, întâmplătoare?
Uneori, li se pare că timpul a fost crud cu ele, aducându-le prea târziu în preajma cuiva pe care-l simt pereche – ei prea cruzi, iar celălalt prea copt, ori, dimpotrivă, când ei deja se ofilesc, iar celălalt acum îmboboceşte. Mereu prinşi între locuri nepotrivite, între vârste pe care le-ar fi vrut altcândva – mai devreme, ori mai târziu – într-o perpetuă căutare a Fetei Morgana. Şi nicio clipă nu-şi dau seama că nu urmăresc ceva real, ci un ideal pe care-l proiectează asupra celor din jur.
Amăgiţi de el, se învârt bezmetici într-un cerc restrâns, luând drept semne ale destinului întâlniri izvorâte din propria orbire. Liniştea şi-o pot găsi doar atunci când înţeleg că nu au cum să ajungă undeva atâta vreme cât pleacă mereu de lângă propriul suflet, căutând himere.
Brodând în jurul acestei idei, romanul aduce la lumină piese din diferite perioade, locuri, vieţi, care ajung la final să se adune asemenea unui puzzle, creând tabloul de ansamblu. Înclinaţia spre poezie a autoarei oferă un lirism aparte scenelor şi trăirilor descrise. Poate că acesta a fost singurul aspect al cărţii cu care am rezonat mai greu. Pendulând continuu între realism şi simbol, cu o desfăşurare neliniară a acţiunii şi fără a conţine o împărţire pe capitole, romanul a creat un tărâm pe care spiritului meu pragmatic i-a fost mai dificil să-şi găsească repere. În postura în care mă aflu, însă, nu ştiu dacă acesta este un minus al cărţii, ori al meu.
Primul roman al Soniei Elvireanu, Metamorfoză, ne prezintă o autoare pe deplin pregătită să se avânte pe târâmul prozei, fără a renunţa la experienţa acumulată cu ajutorul poeziei. Ca să închei rotund, revenind la ideea de început, cel mai mult cred că m-a fascinat că în spatele lui n-am găsit o profesoară, o persoană mai în vârstă decât mine, ci un spirit tânăr, sensibil şi iscoditor, aflat într-o continuă căutare a sensurilor vieţii.
