"COPIII CERULUI" de VERNOR VINGE (2011)
The Children of the Sky
traducere Maria Drăguţ
editura Nemira, 2016
768 pag.
ISBN 978-606-758-520-9
Vernor Vinge efectiv m-a spulberat cu Foc în adânc. Îmi amintesc şi acum că-mi luasem respectivul volum fără a şti la ce să mă aştept şi l-am devorat cu o poftă crescândă. A urmat apoi Adâncurile cerului, o lectură la fel de impresionantă. În cele două cărţi, autorul reuşise să creeze două lumi extraterestre superbe, iar eu - pasionat tocmai de acest aspect al SF-ului - am fost vrăjit în totalitate, mai ales că întregul ansamblu venea la pachet cu un hard-SF de calitate. Al treilea volum care mi-a căzut în mână, Capătul Curcubeului, era de altă factură şi mi-a plăcut, de asemenea, enorm - poate tocmai de aceea. Vinge ajunsese, de nicăieri, printre autorii citiţi de mine şi urcase extrem de rapid pe poziţiile fruntaşe în topul preferinţelor. Aşa se face că, atunci când am aflat că Nemira a publicat a treia carte din seria Zonele Gânditoare, o continuare directă la Foc în adânc, am fost extrem de fericit.
Copiii umani crescuţi pe planeta Stiletelor încearcă să se adapteze în mijlocul unei civilizaţii în care sunt trataţi ba ca nişte fiinţe avansate (datorită tehnologiilor din dotare), ba ca nişte ciudaţi, ba ca nişte fiinţe periculoase - ori, în unele cazuri, drept parteneri de pe urma cărora se poate profita. Atât în sânul Stiletelor, cât şi al oamenilor, neînţelegerile duc la apariţia unor facţiuni rivale. Pentru a scăpa cu viaţă în urma unor tentative de asasinat, câţiva copii sunt nevoiţi să se refugieze în zonele tropicale, populate - teoretic - cu Stilete inferioare din punct de vedere social şi tehnologic. Intrigile de curte şi lupta pentru putere îi afectează pe toţi cei implicaţi. Nimeni nu poate fi sigur cine îi este prieten şi cine duşman, sau dacă ziua de mâine îl va găsi în viaţă.
Dacă ar fi fost un roman de sine stătător, probabil că l-aş fi apreciat. Vernor Vinge ştie să scrie, iar intriga este suficient de complexă încât să ţină treaz interesul cititorului. Din păcate, însă, aceasta e a treia carte dintr-o serie care, aşa cum am spus, m-a entuziasmat prin amestecul de space opera şi hard-SF. Copiii cerului este un fel de fantasy de pe o altă planetă. Frumos, dar fără nicio legătură cu ce promiseseră celelalte două volume. Din punctul meu de vedere, aş putea compara dezamăgirea pe care am avut-o citind acest roman cu cea trăită la Tronul Lumii Inelare a lui Niven, ori continuările la Rendezvous cu Rama a lui Clarke (ar mai fi câteva exemple, dar mă limitez la acestea). Repet - nu e o carte rea per se, dar nu e ceea ce-mi promisese seria până acum. Şi, dacă această carte am aşteptat-o cu mult entuziasm, sugestia din finalul ei că ar mai putea urma un volum mă cam sperie. Dacă va fi să fie, habar n-am ce voi face: îi voi mai da o şansă, ori mă voi feri, ca să nu mai am parte de încă o dezamăgire?
Redactarea cărţii este îngrijită (mă bucur că Nemira a remediat acest aspect, care devenise deranjant la un moment dat) iar traducerea Mariei Drăguţ este, în general, destul de ok.
