"AMEŢELI POSTLUMICE" de DANIEL TIMARIU (2016)
editura Eurostampa, 2016
228 pag.
ISBN 978-606-32-0267-4
Există unii autori pe care, încântându-mă o vreme cu povestirile lor (ori ajungând să cunosc destul de multe despre pasiunea lor pentru scris), îmi doresc să-i văd debutând în volum. Unii dintre ei au făcut pasul – Teodora Matei, Nic Dobre, Alexandru Lamba, sau Daniel Timariu. Pe alţii îi aştept cât mai curând – Florin Purluca, Irving T. Creve, ori Miloş Dumbraci. Fireşte, una sunt nişte povestiri, alta o carte şi de aceea sunt de părere că un volum de debut trebuie primit cu îngăduinţa de rigoare – bineînţeles, nu în sensul de a i se accepta orice, ci de a se căuta mai curând reperele care indică potenţialul autorului, iar nu erorile comise din lipsa experienţei.
Într-un fel, cei care au ales să pornească la drum cu un volum de povestiri au un oarecare avantaj. Chiar dacă textele sunt inegale ca valoare, e mai uşor să le reţii pe cele care au calităţi şi să le ignori pe cele mai slabe. În cazul unui roman, ori iese cu totul, ori nu – şi, de multe ori, în cazul unui debut sunt mari şanse ca anumite lucruri să mai scârţâie pe ici pe colo, din lipsa experienţei.
În cazul lui Daniel Timariu, lucrurile au o aură aparte. Drumurile noastre s-au intersectat de când a apărut pe firmamentul pieţei SF autohtone şi, foarte repede, am ajuns să fiu unul dintre primii cititori sub ochii cărora ajungeau scrierile sale. I-am urmărit ascensiunea, am văzut cum a devenit tot mai bun de la o proză la alta, cum a avut curajul să-şi părăsească zona de confort şi să experimenteze – cu riscurile de rigoare, pe care şi le-a asumat. Mai mult decât atât, mare parte dintre povestirile care au ajuns în Ameţeli postlumice au trecut pe sub ochii mei în perioada în care autorul căuta formula optimă pentru volumul de debut. Cu toate acestea, imediat ce am avut cartea în mână, am fost curios s-o citesc cap-coadă, să văd cum sună ca un tot unitar.
În mare, textele cuprinse în volum ar putea fi încadrate în patru categorii. Cea dintâi o reprezintă SF-ul clasic. Din lift şi strania povestire Delicatul sunet al foamei prezintă omenirea în raport cu entităţi extraterestre – într-un mod uşor diferit de ceea ce se aşteaptă de la acest gen de texte. Aventura cosmică din Alisee, o maşină cu toane duce cu gândul la „Odiseea spaţială 2001” a lui Clarke, în timp ce cursa periculoasă din Bucla finală este un hard-SF tipic.
A doua secţiune face apel la latura poetică a lui Daniel Timariu – una fantastică, de poveste spusă la gura sobei unor copii care-l ascultă cu gurile căscate. Fie că e vorba despre ipoteticul cartier timişorean din Palanca Mijlocie (povestirea care-mi este cea mai dragă din tot ce a scris până acum Daniel), ori de împletirea realităţii cu ficţiunea – tipice aventurilor lui Alice – din Poveste de seară ori Umbra unei pisici negre, cei care-l cunosc personal pe autor vor regăsi acolo acel spirit bonom ce-l caracterizează.
În opoziţie cu această latură se află secţiunea întunecată, sumbră. Fie că vorbim de fantasticul din Un sărut pentru tine, ori de alunecarea din real în absurd tipică operelor lui Brussolo, prezentă aici în Din pământ, ai senzaţia că eşti prins într-un univers fără speranţă, din care nu mai ai scăpare. Încoronarea acestei secţiuni vine din partea unei opere SF post-apocaliptice, În ochiul schimbării, cu al său Pământ distrus întâi de extratereştri, apoi de mutanţii supravieţuitori din sânul omenirii.
Am lăsat la urmă ceea ce mi se pare că îl reprezintă cel mai bine pe autorul timişorean – în sensul că textele din această secţiune au o forţă, coeziune şi maturitate aparte. Ameţeli postlumice, Lou, Inventatorul, De cealaltă parte a realităţii şi Poveste dintr-un alt univers împletesc cu atâta naturaleţe SF-ul (cu tente hard, adeseori), naraţiunea tipică poveştilor şi elemente din mainstream, încât nu ştii unde se termină unul şi unde începe celălalt. În plus, tot acest amestec extrem de bine dozat este prezentat cu un umor spumos – fie că asta provine din dialog, comic de situaţie, ironie mai mult sau mai puţin fină, ori asociaţii de idei.
Nu cred că greşesc când afirm că aici a reuşit Daniel Timariu să reunească bagajul său de cunoştinţe ştiinţifice prezentate în povestirile din prima secţiune cu talentul său de a spune poveşti, specific celei de-a doua. Şi că, de fapt, aceasta este direcţia care-l va face să fie perceput ca o voce distinctă în anii ce vor urma. Văzând că un alt autor autohton de hard-SF, Alexandru Lamba, prezintă în ultimele sale texte veleităţi în aceeaşi direcţie, nu pot decât să spun că viitorul arată bine şi că, nu peste mulţi ani, vom avea cărţi comparabile calitativ cu ceea ce a reprezentat "Ghidul autostopistului galactic" al lui Douglas Adams pentru SF-ul anglo-saxon. Îmi doresc să aibă un impact similar, deoarece ambii autori merită asta.
Aşa cum spuneam la început, un volum de debut este rareori scutit de greşeli. Ameţeli postlumice nu face excepţie de la asta. Deşi autorul a revizuit textele înainte să le includă în carte, nu toate se ridică la acelaşi nivel, iar unele dintre ele nu-şi exploatează la maxim potenţialul. Dar ele sunt treptele parcurse de autor pentru a deveni cel de acum – iar unui cititor atent nu-i va fi greu să discearnă care sunt povestirile de început şi care sunt cele recente. Cu toate acestea, discrepanţele nu sunt mari, iar Daniel Timariu a reuşit să aranjeze textele într-o formă plăcută, menită să poarte lin cititorul de la prima până la ultima pagină. De apreciat, din punctul meu de vedere – aşa cum am mai spus, am avut ocazia să asist şi la procesul de producţie – este faptul că autorul a ştiut să lase deoparte povestirile care nu se ridicau la înălţimea ştachetei publicării în volum. Asta arată maturitate.
Cred că Ameţeli postlumice îi va convinge pe cititori să caute şi alte creaţii ale lui Daniel Timariu – fie ele povestiri sau cărţi, pe tărâmul SF ori cel poliţist. Iar asta înseamnă că volumul de debut şi-a atins ţinta.
