"ŞASE PĂPUŞI MATRIOŞKA" de SILVIA CHINDEA (2015)
280 pag.
ISBN 978-973-0-20223-6
Există, cred eu, o legătură pe care cititorul o face între carte şi autorul ei. Iar ea devine mai puternică atunci când reuşeşti să te întâlneşti faţă în faţă scriitorul. E posibil ca, plăcându-ţi mult cum scrie, să ai parte de dezamăgire odată ce ai apucat să petreci o vreme alături de el. Dimpotrivă, fără a fi impresionat de creaţiile sale, să-ţi schimbi părerea după ce apuci să vezi cum gândeşte, ce-l frământă, ce fel de om e. Atunci, înarmat cu noile detalii descoperite, textele cu pricina s-ar putea să-ţi apară într-o altă lumină.
Există şi situaţia inversă – cunoşti scriitorul înainte să-ţi fi aruncat ochii pe vreun text. Şi atunci, dezgustat de firea lui, să refuzi să te apleci asupra unei opere, fără a-i cunoaşte adevărata calitate. Până la urmă, habar n-avem cât de mult am mai fi îndrăgit anumite opere dacă am fi avut ocazia să stăm la aceeaşi masă cu autorii lor. Şi, fireşte, se întâmplă să-ţi placă omul, să se creeze o legătură care să sădească în tine sămânţa dorinţei de a-l citi, de a vedea cum se transpun în proză gândurile şi firea sa.
În perioada recentă, asta s-a întâmplat la mine cu doi autori. Primul este Petru Berteanu. Cel de-al doilea – Silvia Chindea. Cu ambii am ajuns să petrec un pic de timp la Festivalul Mystery & Thriller de la Târgu Mureş şi, înainte să plec de acolo, le-am cumpărat cărţile.
Şase păpuşi Matrioşka începe abrupt, cu găsirea cadavrului unei femei într-un parc din Sibiu. Silvia Chindea nu pierde timp pregătind cadrul. Despre victimă se cunosc foarte puţine, dar poliţia reuşeşte să pună cap la cap câteva fire, suficient cât să descopere că se află pe o pistă periculoasă – femeia face parte din anturajul unui senator şi participase la petrecerea zilei de naştere organizate de acesta sub forma unei escapade, din Bucureştiul aglomerat în liniştea Ardealului.
Deşi în debutul romanului am regăsit firea Silviei – directă, fără ocolişuri – continuarea dezvăluie faţeta ascunsă. Pentru că, după ce a captat atenţia cititorului, autoarea începe să construiască migălos cadrul omis iniţial. Sibiul şi Bucureştiul îşi dezvăluie, deopotrivă, locurile, într-o armonie ce stârneşte curiozitatea cititorului de a verifica cu propriii ochi cât este real şi cât ficţiune. La rândul ei, ancheta nu este grăbită. Fiecare nou indiciu este descoperit în urma unor paşi atent calculaţi, în modul care – după părerea mea – face deliciul unui cititor de literatură poliţistă: construieşte piste pentru cititorul avid să descopere el, înainte de finalul cărţii, cine e făptaşul.
Cu toate acestea, niciun moment n-am avut senzaţia că acţiunea promisă încă din debut ar trena. În afara locurilor, autoarea se foloseşte de personaje pentru a umple naraţiunea. Aruncate dintru început în vâltoarea unei anchete, acestea îşi devoalează pe parcursul romanului poveştile de viaţă. Aflăm astfel că în spatele unor poliţişti, medici, senatori se află oameni obişnuiţi, cu probleme fireşti de viaţă, cu visuri şi idealuri. Poate cea mai reuşită găselniţă este cea a personajului care, în timpul liber, scrie povestiri – pe care autoarea le foloseşte inteligent pentru a lega acţiunea romanului de titlul său. Mai mult, profită de asta pentru a se juca, a face experimente literare – întrucât respectivele povestiri reprezintă inserţii la persoana întâi într-o carte relatată, în rest, la persoana a treia.
Rămânând la partea literară, aici am găsit şi câteva lucruri care nu m-au atras. Unul dintre ele a constituit-o relatarea la timpul prezent. Nu este o slăbiciune a textului, ci doar o problemă de-a mea – întrucât, la un text de mare întindere, acest aspect mă oboseşte. Prefer curgerea lină a povestirii la trecut, coborând până în străfundurile mai mult ca perfectului. Trecând la problemele care nu ţin doar de gust, mi-a atras atenţia utilizarea formelor „să îi”, „nu îţi”, etc. Îmi place folosirea unei exprimări îngrijite din partea autorului, dar elidarea este un fenomen firesc, care ţine de ritmul şi fluenţa vorbirii. Prin urmare, grija ca atât autorul cât şi toate personajele să vorbească fără contrageri mi-a dat senzaţia de artificial.
Dar cel mai neplăcut aspect l-a reprezentat redactarea. Autoarea apelează la multe trimiteri către note de subsol. Din păcate... acestea lipsesc cu desăvârşire! Ţinând cont că există situaţii în care textul se opreşte la jumătatea paginii, lăsând în rest un spaţiu alb, e clar că la tehnoredactare există o persoană care nu şi-a făcut treaba bine.
Partea cea mai interesantă este că, în ciuda lucrurilor mai puţin reuşite menţionate anterior şi a unei documentări procedurale incomplete, Şase păpuşi Matrioşka rămâne un roman pe care e greu să-l laşi jos din mână. Asta înseamnă că autorul este talentat, că a ştiut să spună o poveste menită să prindă cititorul şi să-l ducă până la final. Cu alte cuvinte, că punctele forte menţionate au contrabalansat minusurile. Silvia Chindea i-a permis cititorului să fie detectiv într-un decor excelent construit, conducând cu abilitate indiciile şi deducţiile către un final reuşit.
În mod cert, Silvia Chidea şi-a făcut o intrare în forţă pe piaţa autorilor de romane poliţiste şi va mai avea multe de spus în perioada următoare. Începând chiar cu noua ei carte, Moarte în Peru...
