"COPILUL FLUVIULUI" de PAUL McAULEY (2013)
traducere Alina Sârbu
editura Trei, 2014
456 pag.
ISBN 978-973-707-898-8
Am păţit ca unele cărţi să nu mă prindă de la început, dar - dacă am avut răbdare - am descoperit adevărate capodopere. Aşa s-a întâmplat cu Dune şi Mâna stângă a întunericului, de exemplu. Dar când era vorba despre o carte care nu-mi plăcea, sentimentul rămânea valabil, în general, până la sfârşit. În cel mai fericit caz ajungea într-o zonă neutră. Pe Paul McAuley nu-l mai citisem până acum şi, după ce auzisem de bine de el, a fost o mare decepţie să văd că nu-mi place deloc începutul romanului său. Am perseverat, totuşi şi, de la un moment dat, a început să-mi stârnească interesul. Iar în ultima lui parte, s-a produs şi miracolul: o carte care mi-a displăcut la început a ajuns, pagină după pagină, să mă prindă.
Acţiunea se petrece într-un viitor foarte îndepărtat, în care omenirea (cunoscută sub denumirea de Proteguitori) a modificat prin inginerie genetică animalele, dându-le un aspect (şi conştiinţă) umanoid. Rasele nou create trăiesc laolaltă de-a lungul unui fluviu care ascunde talismane şi vrăji de demult. Acestea nu sunt, însă, cele găsite de obicei în recuzita fantasy, ci un întreg arsenal hard-SF: roboţi controlaţi prin interfeţe neurale, nave spaţiale, tablete, arme care folosesc concepte avansate de fizică, etc. În acest decor are loc călătoria iniţiatică a lui Yama, un copil care aparţine unei specii diferite de toate celelalte. Subiect al unei profeţii, aflat la mijloc între diferite facţiuni care doresc să-l folosească pentru a ajunge la conducere, el îşi caută strămoşii şi răspunsurile la întrebările care-l macină.
Când am terminat cartea, care este primul volum al unei trilogii, am încercat să-mi dau seama ce mi-a stârnit acea reacţie de respingere din prima ei parte. Am găsit trei posibile ipoteze. Prima este cea legată de atmosfera destul de sumbră. Nu contest calitatea literară a textelor cu diferite nuanţe de "dark", dar, pentru mine, citirea lor reprezintă un efort. Viziunea mea asupra lucrurilor este mult mai luminoasă şi-mi vine destul de greu să rezonez cu ele. Şi parcă sunt tot mai multe în ultima vreme. A doua ipoteză priveşte traducerea. Deşi decentă, realizarea Alinei Sârbu nu are fluenţă, iar asta oboseşte cititorul (alături de amestecarea tuturor timpurilor, fără păstrarea unei anumite reguli). În fine, cea de-a treia s-ar putea să fie legată de incapacitatea mea, în primă fază, de a trece peste clişeul că magia din fantasy e doar magie, nu tehnologie de vârf. Şi, până m-am adaptat, mi-a luat o vreme.
Cert este că această carte - foarte frumos redactată, nu mi-au rămas în minte greşeli - mi-a stârnit apetitul pentru continuările ei şi admiraţia pentru ideea autorului şi modul în care a reuşit s-o aducă din condei.
