"TALION: REVENANTUL" de MICHAEL A. STACKPOLE (1997)
editura Trei, 2014
traducere Mircea Pricăjan
624 pag.
ISBN 978-973-707-821-6
Primul meu contact cu Michael A. Stackpole a avut loc prin intermediul seriei Marile descoperiri, apărută în traducere românească la editura Nemira. Atenţia pentru detalii, construcţia lentă a unei intrigi complexe şi ideile incitante m-au făcut să-l îndrăgesc foarte repede. Aşa se face că, atunci când editura Trei a tradus romanul Talion: Revenantul, acesta a ajuns imediat pe lista mea de lecturi.
Stackpole porneşte de la premise similare celor din Marile descoperiri: prăbuşirea unui imperiu legendar, în urma căreia au răsărit o serie de regate şi familii care caută să-l refacă. Pentru a păstra ordinea în această lume, a fost format un corp special de luptători, Talionii. Unii se antrenează pentru a deveni Arcaşi sau Lăncieri, alţii Vrăjitori, Eliţi şi chiar Justiţiari. Rolul celor din urmă este de a găsi răufăcători care terorizează diferite regiuni şi a interveni în complicatele jocuri politice din regate. Cartea istoriseşte viaţa unui dintre aceştia, Nolan ra Sinjaria - un orfan nevoit să-şi părăsească ţara ocupată de regatul vecin, prin intermediul a două fire narative paralele: unul care arată modul în care Nolan a devenit Justiţiar şi altul care relatează faptele sale din prezent. Dorinţa sa de a deveni un altfel de Justiţiar îi atrage admiraţia unora şi antipatia altora, dar talentul şi codul său etic îl transformă într-unul dintre cei mai buni Talioni.
Cartea mi-a plăcut foarte mult, păstrând aceleaşi caracteristici care m-au atras la Marile descoperiri. Faptul că a fost primul roman scris de Stackpole, publicat abia după ce acesta apucase să devină cunoscut (din raţiuni editoriale - un roman prea lung, chiar bun, provenit de la un debutant a fost considerat un risc) se simte pe alocuri. Scăpările sunt însă minore şi nu afectează plăcerea lecturii sau calitatea intrigii. Per total, impresia lăsată este de roman solid, complex şi cu încărcătură dramatică. Iar modul în care alternează cele două planuri este excepţional, trecutul revelându-se în paralel cu acţiunile prezente pe care le influenţează. Din câte ştiu, autorul lucrează la o continuare, pe care cartea o permite şi care sper să se ridice la nivelul ei.
Calitatea ediţiei româneşti este bună, aşa cum a fost cazul tuturor cărţilor de la editura Trei care mi-au ajuns pe mână, iar traducerea lui Mircea Pricăjan este fluentă şi cuprinde toate aspectele care determină cititorul să agreeze lectura (în cazul romanelor fantasy, acesta este un lucru capital, deoarece "limbajul de poveste" reprezintă unul dintre atuurile acestui gen de cărţi - un traducător care nu este suficient de rafinat poate traduce bine, dar... fără cursivitate, iar asta va scădea mult din frumuseţea lecturii). Există mici erori de redactare şi unele ezitări de traducere, neesenţiale, peste care s-ar putea trece cu uşurinţă dacă... n-ar fi răspândite de la un capăt la altul al volumului. Un cuvânt aici, o literă peste trei pagini, o expresie peste încă zece, alte câteva litere peste cinci - devine deranjant prin repetitivitate, chiar dacă e vorba, cum am spus, de erori minore.
