"POVESTEA LUI ZOË" de JOHN SCALZI (2008)
traducere Cristina Ghidoveanu editura Millennium Books, 2012
320 pag.
ISBN 978-606-8113-58-6
Când am citit Războiul bătrânilor, am fost cucerit de stilul şi ideile lui Scalzi. Mi s-a părut un alt fel de Jocul lui Ender de Card, combinat cu Infanteria stelară de Heinlein şi Război etern de Haldeman. Şi, dacă am enumerat trei dintre cărţile SF care m-au impresionat pentru a face o comparaţie, înseamnă că Scalzi chiar m-a cucerit. Am citit cu aceeaşi plăcere continuările (Brigăzile-Fantomă şi Ultima colonie), apreciind faptul că autorul s-a ferit de "ciorbe reîncălzite" şi a oferit mereu ceva nou. Recunosc însă că la ultima carte am strâmbat din nas când am văzut acea rezolvare deus ex machina şi m-am bucurat să aflu că autorul a decis să dreagă busuiocul cu o a patra carte. Interesul mi-a fost stârnit şi mai mult când am aflat că aceasta urma să descrie aceleaşi evenimente ca şi precedenta, doar că dintr-o altă perspectivă.
Prin urmare, orice aş scrie despre acţiunea cărţii este inutil. Spoiler nu poate fi numit, deoarece cartea n-are sens fără Ultima colonie. Iar cei care au citit romanul cu pricina, ştiu deja ce se întâmplă: John şi Jane merg pe Roanoke pentru a supraveghea înfiinţarea coloniei, stau ascunşi de Conclav, apoi devin un fel de gambit între acesta şi Uniunea Colonială. Doar că întreaga acţiune este povestită prin prisma lui Zoë, adolescenta umană divinizată de obini. Într-un mod similar celui în care Jocul lui Ender este prezentat prin perspectiva lui Bean în Umbra lui Ender. Iar Scalzi reuşeşte să fie foarte credibil când gândeşte şi vorbeşte prin intermediul unei fete de 15 ani, cu preocupările şi toanele specifice vârstei.
Diferenţa faţă de volumul precedent îl constituie rezolvarea crizei coloniei. De data aceasta, aflăm unde şi cum a ajuns Zoë în posesia armei consu care a salvat Roanoke. Şi Scalzi face o treabă bună, deşi mare parte din acţiune seamănă a film hollywoodian clasic. Dar are "vână" şi a reuşit să mă impresioneze când a ajuns la punctul culminant.
Concluzia este că am avut parte de o lectură plăcută, la fel ca şi în cazul celorlalte cărţi ale seriei. Din păcate, nu e un roman de sine stătător, la fel cum Ultima colonie este incomplet fără acesta. Iar combinate ar ieşi un volum simţitor mai gros decât celelalte. Adică e atât un plus, cât şi un minus. Cu alte cuvinte, remiză. E genul de carte pe care merită s-o citeşti pur şi simplu pentru că face parte din serie. Şi nu-ţi va părea rău.
Ca de obicei, câteva cuvinte despre prezentarea volumului: calitate - aşa cum am avut parte la toate volumele Millennium Books care mi-au ajuns pe mână, traducere foarte bună a Cristinei Ghidoveanu al cărei nume este trecut pe copertă. Felicitări editurii pentru acest demers!
